Am plans mult in timp ce am realizat ilustratia aceasta…
Au trecut 3 ani și 7 luni până am găsit puterea să scriu despre asta. Se spune că vindecarea începe atunci când reușești să vorbești despre traumă, când lași sufletul și trupul să își amintească până când pericolul nu mai pare atât de amenințător.

Totul a început la 33 de săptămâni de sarcină. Simțeam că ceva nu este în regulă și, din păcate, intuiția mea s-a confirmat la spital: membranele se rupseseră prematur. Până atunci sarcina decursese perfect, fără probleme, cu vizite regulate la medic, chiar mai dese decât era nevoie. Făcusem tot ce ținea de mine ca să mă asigur că suntem bine.

La spital, medicii s-au pregătit pentru o naștere prematură. Eram neliniștită, dar aveam încredere în personal și speram din toată inima că totul va fi bine. Și a fost, până într-un punct. Am născut prin cezariană o fetiță minunată de 2200 g, care a fost dusă imediat la terapie intensivă, conform protocolului.

A doua zi am mers să o văd pentru prima dată. Când am întrebat medicul neonatolog despre starea ei, răspunsul a venit ca un șoc: în loc să mă liniștească, mi-a prezentat doar riscurile și complicațiile prematurității. Nu știam nimic despre asta, totul era nou și înfricoșător. Am izbucnit în plâns și nu mă mai puteam opri.

Medicul meu a încercat să mă calmeze, dar cuvintele lui m-au făcut să mă simt și mai pierdută. Mi-a spus că ar fi trebuit să fiu pregătită, dar eu nu eram. Nu știam că un copil prematur este atât de vulnerabil. Eram confuză și copleșită de tot ce se întâmpla. Mi s-a promis că la ora 14 o voi putea vedea.

Însă, la ora 13, în timp ce vorbeam la telefon cu soțul meu, neonatologul a venit în grabă, vizibil îngrijorată. Mi-a spus că starea Rouăi se agravase brusc, că făcuse pneumotorax și trebuia transferată de urgență la spitalul de pediatrie pentru operație. În acel moment am simțit că cerul s-a prăbușit peste mine. Nu mai puteam respira, nu mai puteam gândi, nu mai eram om.

Am apucat să o văd doar câteva secunde, în incubator, cu mască de oxigen, înainte să fie dusă la ambulanță. Abia mă puteam mișca după operație, dar am alergat după ei. Atunci am auzit cuvintele asistentei: „Așteptați puțin, ea este mama.” Cuvinte simple, dar care m-au doborât. Le-am simțit ca pe un avertisment că s-ar putea să nu o mai văd.

Soțul meu a însoțit-o la spital. Operația a durat 3 ore. Eu am rămas în spitalul unde născusem, iar el a așteptat pe holul secției unde era operată fetița noastră. Au fost cele mai lungi 3 ore din viața mea, în care am simțit că am îmbătrânit 10 ani. M-am rugat cum nu o făcusem niciodată și sper să nu mai fie nevoie vreodată.

Medicii i-au spus soțului meu că se poate aștepta chiar și la deznodământul cel mai grav. Eu am aflat asta abia mai târziu. Din fericire, totul s-a încheiat bine. Operația a reușit, iar fetița noastră a fost salvată.

Pentru mine însă a urmat o perioadă extrem de grea, cu un puternic stres post-traumatic. Prematuritatea nu este deloc ușoară și ne-a pus la încercare mai mult decât am fi crezut vreodată. Poate, într-o zi, voi reuși să scriu și restul poveștii.

Până atunci, dacă ești o mamă care a trecut printr-o experiență asemănătoare, să știi că ești mai puternică decât crezi. Și tu, și copilul tău. Dacă simți nevoia să vorbești cu cineva care a trecut prin asta, îți spun din inimă: scrie-mi. Știu cât de importantă este empatia și, uneori, doar o mamă care a trecut prin aceleași încercări poate înțelege cu adevărat.

Să fim bine! 🫶🏻