Mă regăsesc în multe dintre ilustrațiile pe care le fac despre mame, pentru că ele vorbesc, de fapt, despre mine. Îmi oglindesc povestea, vulnerabilitățile și trăirile mele. Atunci, în primii doi ani, n-am avut deloc timp să scriu despre asta, au fost ani de foc.

Se spune că este nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Dar ce faci atunci când satul lipsește și sunteți doar voi trei?

Unul dintre cele mai mari șocuri pentru mine, ca proaspătă mamă, a fost să descopăr că, deși ai în brațe un nou-născut atât de fragil, de la tine se așteaptă să faci extrem de multe lucruri. Doar că… nu se poate. Tu și copilul sunteți amândoi vulnerabili. Micuțul are nevoie de grijă și atenție permanentă, dar de ce nu vorbește nimeni și despre câtă nevoie are o mamsă fie, la rândul ei, îngrijită?

Am simțit de multe ori că un copil crește alt copil. Aveam 26 de ani, nu eram chiar atât de tânără, aveam niște cunoștințe și resurse din domeniul educației, creșterii copiilor, și totuși mă simțeam la fel de vulnerabilă ca Roua. Și eu aveam nevoie să fiu hrănită, să dorm, să fac un duș, să plâng. Casa era un dezastru, emoțional eram la pământ și plângeam ori de câte ori aveam ocazia. Uneori plângeam împreună cu ea. Cred că primele șase luni am plâns aproape zilnic , pentru că era modul în care corpul meu se autoregla. Trăiam o avalanșă de emoții copleșitoare.

Rolul tatălui a fost vital, Andrei a fost cel mai implicat tătic, însă după prima lună, am rămas mai mult doar noi două, zi de zi, până se termină programul de lucru. Număram minutele până se întorcea acasă, dar nici el nu venea odihnit. Și pentru el erau nopți nedormite, iar ziua muncea pentru a ne susține. Atunci, însă, nu vedeam lucrurile așa, iar oboseala ne-a adus multe certuri.

Poate unii bebeluși dorm mult. Roua nu a fost unul dintre ei. Dormea strictul minim, cu multe treziri și plânsete. Era greu. Al naibii de greu. Și mă tot miram că mamele nu se plâng mai des.

Am reluat terapia, pentru că simțeam că nu pot trece singură peste toate blocajele. Știam că aveam nevoie de echilibru pentru mine, pentru familie, pentru copilul meu. Și încet-încet, ne-am ridicat. Nopțile nu au mai părut la fel de lungi, iar greul nu a mai fost la fel de greu.

Aș vrea să-ți spun asta, dacă și tu treci acum printr-o perioadă asemănătoare: lucrurile se așază. Va fi mai bine. Te înțeleg și îți trimit cele mai calde gânduri. 🌿