Înainte să devin mamă, credeam că știu cum arată iubirea. O cunoșteam sub atâtea forme—iubirea pentru părinți, pentru partener, pentru prieteni. Știam cum e să iubești cu intensitate, cu dor, cu pasiune. Dar nu știam că iubirea poate umple un om dincolo de limitele inimii, până în cel mai mic colț al ființei sale.

Apoi a venit ea. Roua. Și tot ce știam despre iubire s-a rescris.

Ea nu este un copil care își arată afecțiunea prin atingeri. Nu îmi sare în brațe în fiecare dimineață, nu își lipește capul de umărul meu, nu îmi caută mâna instinctiv când ne plimbăm. E un suflet liber, care își exprimă iubirea altfel, prin prezența ei, prin joacă, prin cuvinte pe care le păstrează ca pe niște pietre rare, doar pentru momentele cele mai potrivite.

Când vine de la ea o îmbrățișare , îmi înmoaie trupul și sufletul, ca și cum toată oboseala, toate grijile, toate temerile dispar. E o îmbrățișare rară, nu e un gest reflex, nu e un automatism. E o alegere conștientă. Ea mă îmbrățișează doar atunci când simte că trebuie să o facă. Și când o face, știu că sunt cu adevărat iubită.

Poate alți părinți primesc zeci de îmbrățișări pe zi. Poate unii copii sunt lipicioși și calzi, dar Roua e diferită. Ea iubește de la distanță, dar profund. Uneori îmi spune “te iubesc, mama” din senin, fără să mă privească, ca și cum ar fi ceva ce simte că trebuie să aud chiar atunci.

Și în acele momente, inima mea nu doar că se umple, ci se revarsă.

Mă întrebam uneori daca este normal. Dacă ar trebui să o învăț să fie mai afectuoasă, dacă ar trebui să îi explic că îmbrățișările sunt importante. Dar am înțeles repede că ea iubește în felul ei. Și că felul ei este la fel de autentic și profund ca al oricărui alt copil.

A fi mamă înseamnă să înveți să iubești fără să aștepți nimic în schimb. Dar mai înseamnă și să recunoști iubirea în toate formele ei, chiar și în cele care nu seamănă cu ale tale.

Azi, când o îmbrățișare de la ea mă prinde pe neașteptate, o primesc ca pe un dar sfânt.

Și știu că, indiferent de cât de rar mi-o oferă, iubirea ei e acolo. Întotdeauna. Asa cum este si iubirea mea pentru ea.